Camera oglinzilor

          Plimbandu-mă, pe strada care cu puţin timp în urma o gloată de oameni o asaltara, oameni cu probleme si mentalităţi diferite si schimbate totodată din cauza acestei vieţi ordinare, vad peste tot acelaşi chip. Un chip cu o fata ovala, ochi mici ce sclipeau datorită lacrimilor cu buze vinete si obrajii sangerii datorită frigului de afara.          Fata al cărei chip îl vedeam era chiar a mea. Intrand intr-o încăpere ce se afla intr-o casa înspăimantătoare, care era plină de oglinzi, mă observam în fiecare si de fiecare data mă ingrozea...Tot ce vedeam era un chip şters...Spre uimirea mea fiecare suprafaţă lucioasă din acea încăpere îmi reflecta parţi ale comportamentului si sentimente ce mă dominau în momentele respective: tristeţe, groaza, melancolie, zbucium, disconfort...
        Rămanand nemiscata în fata unei oglinzi care îmi arata partea întunecată a sufletului meu, am auzit un scancet... 
        Nu era orice scancet, era a unui copil ce statea în fata unei oglinzi si îşi plange de milă...M-am îndreptat spre el, aveam un sentiment de frica îmbinat cu siguranţă si neliniste.Vazandu-mă a rămas nemiscat si mă rugat sa nu mă apropii iar ochii îi rămăseseră aţintiţi asupra lanticului de la gatul meu.
       Cu vorbe înţelepte m-am aşezat langă micuţul om. După o lungă pauza de linişte, m-a surprins cu o întrebare nesemnificativă "de unde îl am?" Cu o voce rece si răguşită i-am răspuns "de la părinţii mei". Auzind acestea a sărit în picioare si a luat-o la fugă lasand în urma stropi mari de lacrimi care datorită oglinzilor si a luminii slabe începuseră sa luceasca.
       În oglinda, care cu cateva minute înainte copilul se uita terifiat, a rămas o imagine neclară cu doua personaje intr-o balta mare de sange.
      După ce am încercat minute înşir sa descifrez imaginea, luminile s-au stins si pe obrazul meu s-a ivit o lacrimă ce era încărcată de durere si supin iar oglinda mi-a arătat ca acele persoane erau chiar părinţii micului înger...

                                                                                                                                  5.02.2011

A little story...

       As putea spune ca de mica am fost un copil caruia totul ii se parea ca nimic nu are margini... de ce niciodata nu am curajul sa scriu sau mai bine spus sa am curajul sa le impartasesc si celorlalti ceea ce simt si ce a fost in trecutul meu. In momentul de fata ma simt groaznic... am remuscari simt cum ceva vrea sa iasa afara iar eu nu ii permit... acele lacrimi de durere vor izvori o data si atunci voi simti cum mila ma copleseste iar gaura din suflet se mareste odata cu aceasta suferinta. Stiu ca in obscuritatea mintii mele totul este pastrat cu lux de amanunte... dar asta nu inseamna ca imi amintesc totul sau asta vreau eu sa cred... Din pacate multe persoane mi-au confirmat faptul ca sunt o persoana dificila una dinte ele a fost chiar profesorul meu de fizica si ii multumesc pentru faptul ca el mi-a deschis calea. In momentul de fata am vaga impresie si nu cred ca ma insel, am cazut intr-o depresie sau se poate numi o melancolie a carei sfarsit s-ar putea sa nu existe.
        Inauntru-l meu se da o lupta destul de apriga care isi are consecintele in afara, ma simt oribil. Datorita ideilor mele si a gandirii mele multe persoane au avut de suferit in trecutul meu...
Si asa se deschide cartea necitita si prafuita a trecutului meu. Care odata cu trecerea timpului se umplea cu ganduri si fapte pe care le dadeam uitarii pentru simplul fapt ca erau dureroase si de fiecare data cand incercam sa o deschid o simteam cum pumnalul trecutului imi tintuia inima si gaura se marea incontinuu incontinuu... Oare cum, imi e mila de mine si de copilaria pe care am avut-o si poate ca inca o mai traiesc dar sub o alta forma sau sub o alta masca. Sper o data cu intrarea mea in facultate lucrurile sa se schimbe, imi doresc sa cunosc oameni multi, si acest lucru imi si place, cu diverse mentalitati poate o data cu aceasta schimbare masca dupa care ma ascud sa se sparga sau sa dispara. Veselie, rasete bucurie, fericire toate acestea ma fac sa ma gandesc la faptul ca am avut si eu parte de asa ceva ca orice copil, in momentul in care te astepti de la norii grei ce sunt insotiti de vantul rece al iernii sa inceapa sa se scuture si numai dupa cateva momente pe obrazul tau sa cada prima steluta de zapada, sau momentul in care deschizi cadoul de Craciun si observi ca ai primit ce iti doreai, dar aceste momente se uita o data cu trecerea timpului…
       Vine si ziua de maine si in loc sa spui :”Ce surprize placute imi va aduce ziua urmatoare?” te gandesti : “Cine stie ce probleme se vor mai ivi si maine…” asta este absolut normal pentru o gandire a secolului 21. Dar noi trebuie sa ne bucuram ca avem un acoperis deasupra capului o familie care stim ca ne asteapta cu o masa calda…
Astazi chiar m-am gandit foarte serios la faptul ca nu mai stiu in cine sa ma incred. Urasc tradarea foarte mult, recunosc am tradat si eu la randul meu iar acum am inteles totul. Si sunt sustinatoarea zicalei “Roata se intoarce!”
       De ce ma temeam nu am scapat, singuratatea, si incerc sa triesc cu acest gand sa o imbratisez si sa o accept. Vine momentul in care te intrebi cine esti? De unde ai venit? De ce ai venit? Care e motivul pentru care esti tu pe acest pamant? Care e menirea ta? Ce trebuie sa platesti? Ce ai facut care tie pedeapsa destinului?
Oamenilor ganditi! Ca de aceea Dumnezeu va dat creier pt a gandi la faptele pe care le savarsiti… Principalele lucruri din viata unui om sunt ca acesta sa-si infaptuie un camin si familie dar nu sunt acestea cele mai importante este speranta care s-a aprins in noi o data cu venirea noastra pe acest pamant exista bunatate pe care multi o pierd o data cu trecerea anilor.
V-a veni o noua era cea in care ideile si principile oamenilor se vor schimba iar haosul va domni o data cu aceasta…
      E ora 17 si 52 de minute din a 31a zi a lunii ianuarie si simt cum toate puterile ma parasesc iar furia si ura ma inunda cu o intensitate inimaginabila. Omenii au devenit niste fiinte a caror gandire este in momentul de fata in stare letargica. Imi este pe deoparte mila pentru faptul ca ei nu mai fac anumite deosebiri iar pe de alta parte ii urasc pentru fiinta lor.
Intr-o mica mare concluzie viata mea este nesemnificativa si pur si simplu nimanui nu ii pasa de mine bine inteles doar familiei mele si mie…
Toate amintirile mele incep cu camera intunecoasa cu draperii lungi rosii cu praful vechi ce dadea lucrurilor din incapere acea impresie antica. In acel moment totul mi s-a parut mort…

                                                                                                   31 Ianuarie 2011

Dragostea tineretii fara de intoarcere!

          Plimbarea se terminase, stand pe o banca ce era perindata de lumina surda a unui felinar batran, sub bolta cereasca ce ascundea in sanul ei diamantele ce se trezira sub lumina blandei luni. Fiecare avand acel ceva special care-ti trezea curiozitatea.       
       Linistea frumusetii se sparsese in zidul visarii mele cu un suras ametitor. Ochii speriati cautau in directia zgomotului ce inca imi rasuna in minte ca un ecou. Pe o banca care se ivea la o disanta destul de mare incat nu ai fi putut remarca-o datorita intunericului elegant, se asterneau doua umbre mistice, ce pareau a se bucura de natura perfecta si de fiecare clipa ce zbura si se ridica in vazduh si disparand in razele luni. In atmosfera plutea parfumul toamnei ce iti invada narile si acel parfum care nu ai fi capabil sau nu ar exista cele mai potrivite cuvinte pentru al descrie, era parfumul DRAGOSTEI.
          M-am apropiat si am observat ca acea banca era invadata de doi indragostiti a caror tinerete era de remarcat datorita bucuriei si sinceritatii ce o emanau.   Incercand sa-i observ, am remarcat ca natura era de partea lor deoarece vantul prin incercarile lui se oprise iar mireasma florilor imbracau aerul ce era ca o mangaiere pe obrazul fetei. Baiatul o tinea in brate, iar mainile lui ii atingeau suav fata si gatul coborand usor pe umar apoi pe brat. 
         Cu parul caramelizat si ochii bulbucati o admira in toata splenduarea ei. Linistea se asternuse din nou, nu mai era nevoie de cuvantare, natura isi refua rasuflarea in fata acestui ritual al dragostei... Tanarul a rupt o floare din natura darnica si i-a pus-o in par de asemenea degetele patrund cu o mare gingasie in parul ei coborand si oprindu-se in drepul gurii.   Acest ritual se termina cu un sarut, care a fost cel mai pretios lucru. Ochii imi ramasesera atintiti asupra celor doi o buna bucata de vreme, piele din obrajii ei se inrosise iar sinceritatea ii ardea in ochi. Simteam cum un fior imi trece pe sira spinarii o fractiune de secunda mi-a trebuit pentru a face o comparatie "a unor ingeri purtati pe aripile fericirii".  
        Zana, ce avea parul lasat sa-i cada pe spate, admira frumusetea ingerului ce o acompania. Am vrut ca acest tablou sa nu dispara niciodata.   Dar inevitabilul s-a intamplat, s-au ridicat si in cateva momente au disparut in razele lunii, lasand in urma o banca goala si un sentiment inexplicabil dar placut iar vantul si-a dat drumul hamurilor imprastiind tot... 

                                                                                                                             18 August 201