As putea spune ca de mica am fost un copil caruia totul ii se parea ca nimic nu are margini... de ce niciodata nu am curajul sa scriu sau mai bine spus sa am curajul sa le impartasesc si celorlalti ceea ce simt si ce a fost in trecutul meu. In momentul de fata ma simt groaznic... am remuscari simt cum ceva vrea sa iasa afara iar eu nu ii permit... acele lacrimi de durere vor izvori o data si atunci voi simti cum mila ma copleseste iar gaura din suflet se mareste odata cu aceasta suferinta. Stiu ca in obscuritatea mintii mele totul este pastrat cu lux de amanunte... dar asta nu inseamna ca imi amintesc totul sau asta vreau eu sa cred... Din pacate multe persoane mi-au confirmat faptul ca sunt o persoana dificila una dinte ele a fost chiar profesorul meu de fizica si ii multumesc pentru faptul ca el mi-a deschis calea. In momentul de fata am vaga impresie si nu cred ca ma insel, am cazut intr-o depresie sau se poate numi o melancolie a carei sfarsit s-ar putea sa nu existe.
Inauntru-l meu se da o lupta destul de apriga care isi are consecintele in afara, ma simt oribil. Datorita ideilor mele si a gandirii mele multe persoane au avut de suferit in trecutul meu...
Si asa se deschide cartea necitita si prafuita a trecutului meu. Care odata cu trecerea timpului se umplea cu ganduri si fapte pe care le dadeam uitarii pentru simplul fapt ca erau dureroase si de fiecare data cand incercam sa o deschid o simteam cum pumnalul trecutului imi tintuia inima si gaura se marea incontinuu incontinuu... Oare cum, imi e mila de mine si de copilaria pe care am avut-o si poate ca inca o mai traiesc dar sub o alta forma sau sub o alta masca. Sper o data cu intrarea mea in facultate lucrurile sa se schimbe, imi doresc sa cunosc oameni multi, si acest lucru imi si place, cu diverse mentalitati poate o data cu aceasta schimbare masca dupa care ma ascud sa se sparga sau sa dispara. Veselie, rasete bucurie, fericire toate acestea ma fac sa ma gandesc la faptul ca am avut si eu parte de asa ceva ca orice copil, in momentul in care te astepti de la norii grei ce sunt insotiti de vantul rece al iernii sa inceapa sa se scuture si numai dupa cateva momente pe obrazul tau sa cada prima steluta de zapada, sau momentul in care deschizi cadoul de Craciun si observi ca ai primit ce iti doreai, dar aceste momente se uita o data cu trecerea timpului…
Vine si ziua de maine si in loc sa spui :”Ce surprize placute imi va aduce ziua urmatoare?” te gandesti : “Cine stie ce probleme se vor mai ivi si maine…” asta este absolut normal pentru o gandire a secolului 21. Dar noi trebuie sa ne bucuram ca avem un acoperis deasupra capului o familie care stim ca ne asteapta cu o masa calda…
Astazi chiar m-am gandit foarte serios la faptul ca nu mai stiu in cine sa ma incred. Urasc tradarea foarte mult, recunosc am tradat si eu la randul meu iar acum am inteles totul. Si sunt sustinatoarea zicalei “Roata se intoarce!”
De ce ma temeam nu am scapat, singuratatea, si incerc sa triesc cu acest gand sa o imbratisez si sa o accept. Vine momentul in care te intrebi cine esti? De unde ai venit? De ce ai venit? Care e motivul pentru care esti tu pe acest pamant? Care e menirea ta? Ce trebuie sa platesti? Ce ai facut care tie pedeapsa destinului?
Oamenilor ganditi! Ca de aceea Dumnezeu va dat creier pt a gandi la faptele pe care le savarsiti… Principalele lucruri din viata unui om sunt ca acesta sa-si infaptuie un camin si familie dar nu sunt acestea cele mai importante este speranta care s-a aprins in noi o data cu venirea noastra pe acest pamant exista bunatate pe care multi o pierd o data cu trecerea anilor.
V-a veni o noua era cea in care ideile si principile oamenilor se vor schimba iar haosul va domni o data cu aceasta…
E ora 17 si 52 de minute din a 31a zi a lunii ianuarie si simt cum toate puterile ma parasesc iar furia si ura ma inunda cu o intensitate inimaginabila. Omenii au devenit niste fiinte a caror gandire este in momentul de fata in stare letargica. Imi este pe deoparte mila pentru faptul ca ei nu mai fac anumite deosebiri iar pe de alta parte ii urasc pentru fiinta lor.
Intr-o mica mare concluzie viata mea este nesemnificativa si pur si simplu nimanui nu ii pasa de mine bine inteles doar familiei mele si mie…
Toate amintirile mele incep cu camera intunecoasa cu draperii lungi rosii cu praful vechi ce dadea lucrurilor din incapere acea impresie antica. In acel moment totul mi s-a parut mort…
Inauntru-l meu se da o lupta destul de apriga care isi are consecintele in afara, ma simt oribil. Datorita ideilor mele si a gandirii mele multe persoane au avut de suferit in trecutul meu...
Si asa se deschide cartea necitita si prafuita a trecutului meu. Care odata cu trecerea timpului se umplea cu ganduri si fapte pe care le dadeam uitarii pentru simplul fapt ca erau dureroase si de fiecare data cand incercam sa o deschid o simteam cum pumnalul trecutului imi tintuia inima si gaura se marea incontinuu incontinuu... Oare cum, imi e mila de mine si de copilaria pe care am avut-o si poate ca inca o mai traiesc dar sub o alta forma sau sub o alta masca. Sper o data cu intrarea mea in facultate lucrurile sa se schimbe, imi doresc sa cunosc oameni multi, si acest lucru imi si place, cu diverse mentalitati poate o data cu aceasta schimbare masca dupa care ma ascud sa se sparga sau sa dispara. Veselie, rasete bucurie, fericire toate acestea ma fac sa ma gandesc la faptul ca am avut si eu parte de asa ceva ca orice copil, in momentul in care te astepti de la norii grei ce sunt insotiti de vantul rece al iernii sa inceapa sa se scuture si numai dupa cateva momente pe obrazul tau sa cada prima steluta de zapada, sau momentul in care deschizi cadoul de Craciun si observi ca ai primit ce iti doreai, dar aceste momente se uita o data cu trecerea timpului…
Vine si ziua de maine si in loc sa spui :”Ce surprize placute imi va aduce ziua urmatoare?” te gandesti : “Cine stie ce probleme se vor mai ivi si maine…” asta este absolut normal pentru o gandire a secolului 21. Dar noi trebuie sa ne bucuram ca avem un acoperis deasupra capului o familie care stim ca ne asteapta cu o masa calda…
Astazi chiar m-am gandit foarte serios la faptul ca nu mai stiu in cine sa ma incred. Urasc tradarea foarte mult, recunosc am tradat si eu la randul meu iar acum am inteles totul. Si sunt sustinatoarea zicalei “Roata se intoarce!”
De ce ma temeam nu am scapat, singuratatea, si incerc sa triesc cu acest gand sa o imbratisez si sa o accept. Vine momentul in care te intrebi cine esti? De unde ai venit? De ce ai venit? Care e motivul pentru care esti tu pe acest pamant? Care e menirea ta? Ce trebuie sa platesti? Ce ai facut care tie pedeapsa destinului?
Oamenilor ganditi! Ca de aceea Dumnezeu va dat creier pt a gandi la faptele pe care le savarsiti… Principalele lucruri din viata unui om sunt ca acesta sa-si infaptuie un camin si familie dar nu sunt acestea cele mai importante este speranta care s-a aprins in noi o data cu venirea noastra pe acest pamant exista bunatate pe care multi o pierd o data cu trecerea anilor.
V-a veni o noua era cea in care ideile si principile oamenilor se vor schimba iar haosul va domni o data cu aceasta…
E ora 17 si 52 de minute din a 31a zi a lunii ianuarie si simt cum toate puterile ma parasesc iar furia si ura ma inunda cu o intensitate inimaginabila. Omenii au devenit niste fiinte a caror gandire este in momentul de fata in stare letargica. Imi este pe deoparte mila pentru faptul ca ei nu mai fac anumite deosebiri iar pe de alta parte ii urasc pentru fiinta lor.
Intr-o mica mare concluzie viata mea este nesemnificativa si pur si simplu nimanui nu ii pasa de mine bine inteles doar familiei mele si mie…
Toate amintirile mele incep cu camera intunecoasa cu draperii lungi rosii cu praful vechi ce dadea lucrurilor din incapere acea impresie antica. In acel moment totul mi s-a parut mort…
31 Ianuarie 2011
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu